In deceniul al 6 lea al secolului trecut John Bowlby si Mary Ainsworth elaboreaza teoria atasamentului. Este  considerata teoria fundamentala pentru dezvoltarea  psihologica a copilului.

Conform acestei teorii atasamentul este relatia neconditonata dintre copil si parinti-mama, prin care copilul simte ca apartine cuiva si ca cineva ii apartine lui.

Acesta relatie de atasament  este de fapt rezultatul unui proces, care se construieste in interactiunile permanenete dintre mama si copil in urma carora copilul se simte in siguranta si aparat de tot ce este ostil in jurul lui.

Acesta nevoie se manifesta inca din peroioada intrauterina.

De curand o tanara mama imi povestea cum isi iubea de mult “burtica” cand era gravida, isi exprima prin aceasta metafora dragostea fata de bebelusul care vietuia in corpul ei.

Este interesant de urmarit cum bebelusii inca din primele ore reactioneaza la vocea mamei. Mama isi ia in brate copilasul  si il pune la san, bebelusul simte dragostea ce radiaza si se intampla ceva neasteptat, ..are prima grimasa specifica numai omului – zambeste. Acest zambet oferit mamei este primul dar pe care copilul il ofera. Imbratisarea si alinarea a mamei are, de asemenea, efectul celui mai scump leac, cind un copilas are un incident, cade,se loveste, si durerea il copleseste, imbratisarea mamei si de uneori numai privirea ei face minunea. Durerea s-a topit.

Competentele copilului de a se adapta diferitelor situatii se consolideaza in relatia de atasament dintre parinti si copil.

Nevoia de dragoste a copilului este este de neinlocuit in prima parte a vietii lui.

Copilul invata si acumuleaza cunostinte, isi formeaza deprinderi conditionat de dragostea cu care este inconjurat de cei ce-l cresc si-l educa.

Capacitatea de a rezista in viata la frustrari fara a avea socuri si traume este determinat de cum a fost inconjurat cu iubire copilul in primii ani de viata. Poate si de aceea se considera ca acesti ani sunt definitorii pentru existenta ulterioara a individului.