Rolurile pe care femeia si barbatul si le asuma (sau ar trebui sa si le asume) la momentul constituirii unui cuplu se concentreaza asupra construirii relatiei dintre cei doi parteneri, chiar daca –ideal- ar fi ca fiecare dintre ei sa-si pastreze individualitatea. Este adevarat, pana sa vorbim de o relatie echilibrata intre femeie si barbat, in statusul lor de iubita/sotie si de iubit/sot, vorbim despre un proces indelungat de incercari de ajustare a atitudinilor, expectantelor, manifestarilor personalitatii lor. De multe ori, in perioada acestui proces apare si dorinta de a deveni parinte. Astfel, femeia si barbatul se vad pusi in situatia de a descoperi alte roluri: acela de mama si tata. Impreuna, au un rol important: parental.

Spirala relationara dintre cei  trei este greu de desfacut in roluri si atributii, in “cine este partenerul cui acum?”.  Relatiile din cadrul cuplului capata alte valente, nu neaparat mai importante, insa altele decat pana in momentul aparitiei copilului. Nu trebuie sa uitam ca femeia si barbatul – cu relatia lor continua sa existe si atunci cand esti mama si tata -  in cadrul relatiei parentale. Si calitatea acestor relatii influenteaza definitoriu dezvoltarea copilului, cu atat mai mult cu cat, copilul este subiect activ si egal al relatiei de cuplu si al relatiei parentale.

De ce aceasta lunga introducere? Deoarece sunt parinti care considera adesea ca “ele este mic, nu intelege” (indiferent de varsta copilului) atunci cand isi arunca reprosuri de fata cu copilul. Sau cand, copilul aude din camera alaturata susotelile printre dinti ale parintilor sai.

Mediul relationar in care creste si se dezvolta copilul, este mediul care il va coordona pe copil in alegerea modelelor de relationare ulterioare: printre colegii de gradi, la scoala, cu prietenii in adolescenta, sfarsind sa aleaga un partener de viata asemanator parintilor sai sau, alteori, in opozitie totala cu acestia, ca o negare permanenta a lor.

Dar nu doar atat! Modelul in care parintii sai, prin deciziile si atitudinile pe care le au unii fata de ceilalti, il poate determina pe copil sa creasca avand incredere in el, in valoare sa, in modul in care are nevoie sa fie iubit si modul in care stie sa iubeasca.
Nu vrem sa idealizam acest “a fi mama-femeie si tata-barbat” si este normal ca intre cei doi sa existe controverse, divergente de opinie. Dar pentru copil este important modul in care acestea se manifesta. Din pacate, Romania este una dintre acele tari in care violenta domestica este o forma de manifestare des intalnita, asumata de la generatie la alta. Cand spun acest lucru nu ma refer doar la violenta fizica ci, cu precadere la cea emotionala, verbala, pe care o sesizam mult mai greu. Si nu ma refer la cliseul “barbatul este violent”, pentru ca realitatea vorbeste despre violenta si in relatie cu femeia agresor.
Am inceput cu ceea ce este mai vizibil: mama si tata isi manifesta dezacordul in mod violent fizic, discutiile dintre ei sfarsesc mereu atunci cand unul dintre parinti este lovit repetat de celalalt, dupa multa suferinta. Copilul vede si integreaza un model pe care il va reproduce ulterior, nu inainte de a suferi traume profunde, deoarece –adesea- este si el subiectul (poate ar fi trebuit sa scriu “obiectul”?!) violentelor fizice din familia sa.

Atunci cand relatia de cuplu sufera o ruptura, cand femeia si barbatul decid ca este momentul sa puna capat relatiei lor, adesea copilul devinde obiect de santaj. In situatiile nefericite (si cele mai des intalnite), in care copilului nu i se explica ce se intampla, care sunt cauzele si urmarile, este spectator la certurile si reprosurile interminabile dintre parinti, intra in contact cu multe persoane necunoscute (asistenti sociali care fac anchete pentru a determina conditiile de viata ale parintilor sau judecatori) care le pun intrebari (chiar daca cei ce le pun sunt buni profesionisti) cu acelasi mesaj pentru copil: “Pe cine alegi?”. El ar alege pe mama si pe tata, pe amandoi, caci ii iubeste in egala masura. Numai ca procesul se va incheia cu o decizie si el va fi dat in grija unuia dintre parinti si mintea (si sufletul) copilului nu poate intelege altceva decat ca el este vinovatul pentru decizia luata, el a produs suferinta mamei si/sau a tatalui.  Parintii, in dorinta nerostita sau neconstientizata uneori de a “se razbuna”, interzic sau restritioneaza celuilalt partener de cuplu dreptul (si obligatia!) de a petrece timp privilegiat cu copilul sau. In tot acest vartej este atrasa si bunul si buna, matusa si unghiul. Copilul simte ca pierde tot si, in planul dezvoltarii sale, va regresa sau stagna (in cel mai bun caz) si va incerca sa isi dezvolte comportamente de aparare, astfel incat sa faca fata situatiei: va minti, va ascunde, va scurtcircuita comunicarea cu parintii, va avea tendinte de abandon scolar. Lasand la o parte tulburarile de somn, alimentatie, de crestere, pot aparea adictiile de tutun, medicamente sau droguri.

Chiar si in situatiile fericite, in care mama si tatal si-au inteles rolul lor si in care considera ca in planul acestei relatii parentale nu se va modifica nimic, copilul trece printr-o perioada mai mult decat dificiala: uneori se considera vinovat pentru ruptura dintre mama si tatal sau, el nu poate intelege ce anume se intampla cu familia lui. Un divort marcheaza copilul, insa diplomatia parintilor, atitudinea acestora de asigurare a existentei iubirii neschimbate pentru copil il ajuta pe copil sa depaseasca – in timp- momentul.

Mai sunt acele situatii in care, femeia si barbatul nu mai au nimic in comun, insa traiesc impreuna pentru a-si asuma parentalitatea. Dar ei nu mai comunica, sunt in rivalitate in rolurile lor de parinti, se contrazic si sunt confuzanti pentru copil. Amandoi sufera in aceasta relatie profund frustranta afectiv, dar nu vorbesc despre asta, nu au curajul sa se separe. In mod cert, copilul simte si intelege ca totul este doar o aparenta si va incepe destul de curand sa se adapteze, paleta comportamentala fiind foarte vasta: va resimti in egala masura frustare, nu va avea parteneri de discutie in care sa aiba incredere, pana la a incepe sa fructifice inconsecventa parintilor pentru satisfacerea tuturor dorintelor (fundamentate sau nu). Parintii cedeaza adesea, caci isi doresc ca “macar ca parinti sa nu fim in situatie de esec”, producandu-i copilului un mare dezavantaj in dezvoltarea sa.
Cele de mai sus nu pledeaza pentru hiperprotectia copilului, despre introducerea sa sub o cupola de sticla, pentru a nu-l atinge nimic. Dimpotriva!

In viata de zi cu zi, in care “gestionarea” casei si cresterea copiilor implica controverse, uneori uitam sa implicam si copiii. De la cea mai mica varsta el poate participa alaturi de parintii sai la discutii despre “ce mancam”, “ce salariu avem”, “cum impartim banii pentru...”. Chiar daca discutia dintre mama si tata este in contradictoriu, insa echilibrata si intr-un respect reciproc, copilul va intelege ca exista un spatiu de negociere, ca cineva trebuie sa argumenteze pentru a-i fi impartasita opinia, ca nu este criticata persoana, ci opinia sa – deci va avea curajul sa-si exprime opinia si in afara casei. Ca trebuie sa inveti sa tolerezi opinia celuilalt si ca trebuie sa iti adaptezi comportamentele si in functie de ceilalti nu doar de propria-ti dorinta. Ca poti amana, temporiza o discutie atunci cand cineva este prea obosit sau abatut si are nevoie de o imbratisare si ca poti oricand sa spui:”scuza-ma! am gresit!”.

Psiholog Cristina Popescu
Taguri:  Relatia de cuplu dezvoltarea copilului cresterea copilului sot sotie