Rolurile pe care femeia si barbatul si le asuma (sau ar trebui sa si le asume) la momentul constituirii unui cuplu se concentreaza asupra construirii relatiei dintre cei doi parteneri, chiar daca –ideal- ar fi ca fiecare dintre ei sa-si pastreze individualitatea. Este adevarat, pana sa vorbim de o relatie echilibrata intre femeie si barbat, in statusul lor de iubita/sotie si de iubit/sot, vorbim despre un proces indelungat de incercari de ajustare a atitudinilor, expectantelor, manifestarilor personalitatii lor. De multe ori, in perioada acestui proces apare si dorinta de a deveni parinte. Astfel, femeia si barbatul se vad pusi in situatia de a descoperi alte roluri: acela de mama si tata. Impreuna, au un rol important: parental.
Spirala relationara dintre cei trei este greu de desfacut in roluri si atributii, in “cine este partenerul cui acum?”. Relatiile din cadrul cuplului capata alte valente, nu neaparat mai importante, insa altele decat pana in momentul aparitiei copilului. Nu trebuie sa uitam ca femeia si barbatul – cu relatia lor continua sa existe si atunci cand esti mama si tata - in cadrul relatiei parentale. Si calitatea acestor relatii influenteaza definitoriu dezvoltarea copilului, cu atat mai mult cu cat, copilul este subiect activ si egal al relatiei de cuplu si al relatiei parentale.
De ce aceasta lunga introducere? Deoarece sunt parinti care considera
adesea ca “ele este mic, nu intelege” (indiferent de varsta copilului)
atunci cand isi arunca reprosuri de fata cu copilul. Sau cand, copilul
aude din camera alaturata susotelile printre dinti ale parintilor sai.
Mediul relationar in care creste si se dezvolta copilul, este mediul
care il va coordona pe copil in alegerea modelelor de relationare
ulterioare: printre colegii de gradi, la scoala, cu prietenii in
adolescenta, sfarsind sa aleaga un partener de viata asemanator
parintilor sai sau, alteori, in opozitie totala cu acestia, ca o negare
permanenta a lor.
Dar nu doar atat! Modelul in care parintii sai, prin deciziile si
atitudinile pe care le au unii fata de ceilalti, il poate determina pe
copil sa creasca avand incredere in el, in valoare sa, in modul in care
are nevoie sa fie iubit si modul in care stie sa iubeasca.
Nu vrem sa idealizam acest “a fi mama-femeie si tata-barbat” si este
normal ca intre cei doi sa existe controverse, divergente de opinie. Dar
pentru copil este important modul in care acestea se manifesta. Din
pacate, Romania este una dintre acele tari in care violenta domestica
este o forma de manifestare des intalnita, asumata de la generatie la
alta. Cand spun acest lucru nu ma refer doar la violenta fizica ci, cu
precadere la cea emotionala, verbala, pe care o sesizam mult mai greu.
Si nu ma refer la cliseul “barbatul este violent”, pentru ca realitatea
vorbeste despre violenta si in relatie cu femeia agresor.
Am inceput cu ceea ce este mai vizibil: mama si tata isi manifesta
dezacordul in mod violent fizic, discutiile dintre ei sfarsesc mereu
atunci cand unul dintre parinti este lovit repetat de celalalt, dupa
multa suferinta. Copilul vede si integreaza un model pe care il va
reproduce ulterior, nu inainte de a suferi traume profunde, deoarece
–adesea- este si el subiectul (poate ar fi trebuit sa scriu
“obiectul”?!) violentelor fizice din familia sa.
Atunci cand relatia de cuplu sufera o ruptura, cand femeia si barbatul
decid ca este momentul sa puna capat relatiei lor, adesea copilul
devinde obiect de santaj. In situatiile nefericite (si cele mai des
intalnite), in care copilului nu i se explica ce se intampla, care sunt
cauzele si urmarile, este spectator la certurile si reprosurile
interminabile dintre parinti, intra in contact cu multe persoane
necunoscute (asistenti sociali care fac anchete pentru a determina
conditiile de viata ale parintilor sau judecatori) care le pun intrebari
(chiar daca cei ce le pun sunt buni profesionisti) cu acelasi mesaj
pentru copil: “Pe cine alegi?”. El ar alege pe mama si pe tata, pe
amandoi, caci ii iubeste in egala masura. Numai ca procesul se va
incheia cu o decizie si el va fi dat in grija unuia dintre parinti si
mintea (si sufletul) copilului nu poate intelege altceva decat ca el
este vinovatul pentru decizia luata, el a produs suferinta mamei si/sau a
tatalui. Parintii, in dorinta nerostita sau neconstientizata uneori de
a “se razbuna”, interzic sau restritioneaza celuilalt partener de cuplu
dreptul (si obligatia!) de a petrece timp privilegiat cu copilul sau.
In tot acest vartej este atrasa si bunul si buna, matusa si unghiul.
Copilul simte ca pierde tot si, in planul dezvoltarii sale, va regresa
sau stagna (in cel mai bun caz) si va incerca sa isi dezvolte
comportamente de aparare, astfel incat sa faca fata situatiei: va minti,
va ascunde, va scurtcircuita comunicarea cu parintii, va avea tendinte
de abandon scolar. Lasand la o parte tulburarile de somn, alimentatie,
de crestere, pot aparea adictiile de tutun, medicamente sau droguri.
Chiar si in situatiile fericite, in care mama si tatal si-au inteles
rolul lor si in care considera ca in planul acestei relatii parentale nu
se va modifica nimic, copilul trece printr-o perioada mai mult decat
dificiala: uneori se considera vinovat pentru ruptura dintre mama si
tatal sau, el nu poate intelege ce anume se intampla cu familia lui. Un
divort marcheaza copilul, insa diplomatia parintilor, atitudinea
acestora de asigurare a existentei iubirii neschimbate pentru copil il
ajuta pe copil sa depaseasca – in timp- momentul.
Mai sunt acele situatii in care, femeia si barbatul nu mai au nimic in
comun, insa traiesc impreuna pentru a-si asuma parentalitatea. Dar ei nu
mai comunica, sunt in rivalitate in rolurile lor de parinti, se
contrazic si sunt confuzanti pentru copil. Amandoi sufera in aceasta
relatie profund frustranta afectiv, dar nu vorbesc despre asta, nu au
curajul sa se separe. In mod cert, copilul simte si intelege ca totul
este doar o aparenta si va incepe destul de curand sa se adapteze,
paleta comportamentala fiind foarte vasta: va resimti in egala masura
frustare, nu va avea parteneri de discutie in care sa aiba incredere,
pana la a incepe sa fructifice inconsecventa parintilor pentru
satisfacerea tuturor dorintelor (fundamentate sau nu). Parintii cedeaza
adesea, caci isi doresc ca “macar ca parinti sa nu fim in situatie de
esec”, producandu-i copilului un mare dezavantaj in dezvoltarea sa.
Cele de mai sus nu pledeaza pentru hiperprotectia copilului, despre
introducerea sa sub o cupola de sticla, pentru a nu-l atinge nimic.
Dimpotriva!
In viata de zi cu zi, in care “gestionarea” casei si cresterea copiilor
implica controverse, uneori uitam sa implicam si copiii. De la cea mai
mica varsta el poate participa alaturi de parintii sai la discutii
despre “ce mancam”, “ce salariu avem”, “cum impartim banii pentru...”.
Chiar daca discutia dintre mama si tata este in contradictoriu, insa
echilibrata si intr-un respect reciproc, copilul va intelege ca exista
un spatiu de negociere, ca cineva trebuie sa argumenteze pentru a-i fi
impartasita opinia, ca nu este criticata persoana, ci opinia sa – deci
va avea curajul sa-si exprime opinia si in afara casei. Ca trebuie sa
inveti sa tolerezi opinia celuilalt si ca trebuie sa iti adaptezi
comportamentele si in functie de ceilalti nu doar de propria-ti dorinta.
Ca poti amana, temporiza o discutie atunci cand cineva este prea obosit
sau abatut si are nevoie de o imbratisare si ca poti oricand sa
spui:”scuza-ma! am gresit!”.
Psiholog Cristina Popescu Taguri: Relatia de cuplu dezvoltarea copilului cresterea copilului sot sotie
Comentarii () |
|
|
|
|